VISUL ROMÂNESC VERSUS COȘMARUL AMERICAN – 3

VISUL ROMÂNESC VERSUS COȘMARUL AMERICAN – 3

După ce am plecat de la Teo Show m-am întors în apartamentul meu mic din București, pe care îl am încă de la 23 de ani, adică de aproape jumătate de viață.

Locul meu de refugiu cultural. Locul în care m-am retras la toate venirile în țară, acolo unde am trăit timp de 3 ani, când am stat și lucrat în România. Spațiul în care puteam să fiu japoneză, sau româncă sau americană și nimeni nu mă putea judeca. Acolo unde, în timp ce predam japoneza și eram producătoarea, realizatoarea și prezentatoarea propriei emisuni, am început să scriu Ai Suru…ca jurnal.

Trecut-au anii…

Soțul meu și cu mine ajungem acasă și nenorocire: nu curge apa. Deloc. Nici rece, nici caldă, nici plată sau minerală.

E ziua Statelor Unite.

Îi explic soțului meu american cum că, noi românii, pentru a ne demonstra respectul față de prietenia diplomatică cu Statele Unite, am oprit apa și sărbătorim prin spălare cu apă Borsec (preferata mea), de la magazinul de vizavi.

Nu vreți să știți câte obiceiuri românești inventate trebuiau să fie respectate cu strictețe de soții mei străini (ex: Ziua Internațională a Femeii dureaza 3 luni), dar am plătit prețul dublu de fiecare dată, pe teritoriul lor…ca de exemplu fugărirea de iepuri cu coarne în statul american Arizona. Am luat plasă atunci, dar răzbunarea culturală și culinară a avut loc pe plaiurile mioritice. Eu sunt ca Mircea Cel Bătrân când ajung în România: „[…] tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul /Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este“.

Peter își dă seama că încerc să scot basma curată situația apei necurgătoare și își încălzește apa Borsec să se spele că face bine și la piele îl asigur eu; plus, puțin comunism nu a stricat niciunui american, gândesc în sinea mea.

Mă gândesc să plec din țară fiindcă nu prea mai avea rost să rămân. După explozia de interviuri nu mai știam nici eu cine fusesem și începusem să mă îndoiesc de dovezile pe care le aveam la purtator.

Constat cu stupoare că nici eu nu mă mai înțeleg, darămite poporul român care e sătul de vedete de plastic. Îmi era milă de jurnaliști pentru că vedeam, de multe ori, că nu reușeau să înțeleagă ce spuneam. Explicația data era că am un accent moldovenesc (eu fiind get beget din Muntenia cu o călătorie în Moldova, Bucovina, Gura Humorului la vârsta de 6 ani).

În plus, nimeni nu știa că eu îmi promovam o carte ce nu se găsea de vânzare pe nicăieri, și eu având doar exemplare împrumutate de la cititori). Pe urmă nu se știa dacă și această carte de memorii, ca celelalte 3 scrise anterior, era cu adevărat autobiografică sau nu.

Trebuia să explic (cu accent moldovenesc, în româna mea de acum 20 de ani) în interviuri scurte concepte culturale japoneze care mie mi-au luat ani de studiu, plus experiență personală.

O tutuiam pe Teo Trandafir crezând sincer că e mai tânără decât mine. Mi-o aminteam de când studiam japoneza și o urmăream înainte de a pleca la facultate. Mult mai târziu am aflat că și ea studia limbi străine cu specializare în arabă. Când fanii ei s-au supărat că nu îi vorbesc Doamnei Teo, cu respect, începusem să mă îngrozesc de faptul că nici în japoneză nu mi-ar fi fost permis să îi spun pe nume.

Într-o încâlceală lingvistică și culturală mă gândeam că această ființă înțelege exact ce spun și, mai mult decât atât, că mă ajută să mă exprim traducând în limbaj cotidian mesajul meu.

Aș mai fi stat în țară doar pentru Teo Trandafir, fiindcă pe restul jurnaliștilor oricum nu îi cunosteam. Și am stat. De dragul de a o revedea, de a o cunoaște mai bine și din dorința de a clarifica unele lucruri. Am revenit la ea in emisiune, de data aceasta cu dovezi, fotografii, acte, documente care să ajute la reconstituirea tinereții pe care simțeam că trebuie să o retrăiesc, dar cu alte emoții, maturitate și gratitudine. Îmi fusese dată o șansă în viață. Conceptul de ICHIGO-ICHIE devenise pentru mine realitate, dar 20 de ani mai tarziu la Teo în emisiune.

Am mai rămas în țară redescoperind toate micile bucurii ale vieții de turist. Știu prea bine că a fi turist este mult mai încântător decât a înfrunta realitățiile dure ale vieții de zi cu zi. Poate nu fără motiv am plecat din București de 2 ori. Și poate că motivele au fost mai serioase decât ideea de aventură, dragoste și noutate, deși acestea mă vor defini invariabil pe tot parcursul vieții.

Eram fericită să am șansa extraordinară de a revedea televiziuni și atmosfera de lucru de acolo. De la portari, la machiaj, la cameramani, regia de platou și până la starurile TV.

Următoarea pe agenda de lucru era emisiunea Prietenii de la 11.

Ne duce șoferul la încă o televiziune (fraților, sunt multe acum în țara noastră, iar vedete sunt câteva per cap de locuitor). Toata lumea e divă, celebritate, VIP sau ceva foarte impresionant cu foarte mulți bani, foarte mult lux și sincer, foarte ofensator față de restul poporului român, gen Kim Kardashian sau Neveste Disperate din State). Îmi aminteam de dezbaterea pe tema divertismentului din cadrul congresului TV din Kazakhstan la care fusesem invitată ca panelist. Divertisment TV înseamnă ceva lejer, de distracție, pentru tot ce ține de cultură există emisiuni special concepute.

Dar iar vă plictisesc.

O văd pe Diana Munteanu pe care am recunoscut-o imediat din perioada în care locuisem la București. Foarte frumoasă, exotică, naturală, ochi verzi în contrast cu bronzul arămiu și zâmbetul ăla de nici Hollywood nu a văzut, am rămas mască. O strig și o întreb:

– Diana, unde sunt „prietenii mei“? Eu sunt Ioana, am fost invitată la ei în emisiune.

Zâmbitoare și amabilă, îmi spune pe unde să intru, ce si cum. Discut cu diferiți români prezenți, mulți dintre ei vedete de prestigiu, da’ Ioana nu mai știe de nici unele. Stau la povești cu unii de la Vank și cu alții, unii mai interesanți, altii mai puțin, dar e divertisment. Eu din păcate nici nu auzisem de emisiunea „Prietenii de la 11“, așa cum nu auzisem de nimeni de acolo, dar mi-am învățat lecția.

Intru pe platou. O știu doar pe Diana care e cu un băiat tânăr. Habar nu am cine e.  Ăsta pus pe caterincă. Ei nu știau ce caut acolo și nici eu nu stiam prea bine. DAR, știam câteva lucruri de bază în viață, NU TE LĂSA PĂCĂLIT DE APARENȚE și ACEASTA E O EMISIUNE DE DIVERTISMENT, nu de cultură.

Ei mă întreabă ceva, eu nu pricep, ei nu înțeleg, și atunci mă aliez cu Diana și începem un joc gen eu o invidiez și îi fac viața grea  Ne luăm una de alta, atragem atenția publicului, jocul merge, tânărul mă pune să cânt imnul național să vadă daca îl știu. Am trecut repede peste momentul în care m-am simțit insultată fiind tratată ca o puștoiacă care a plecat din țară de 2 luni și nici numele țării nu îl mai cunoaște.

Îl simt că vrea să mă ia la bășcălie, dar eu venisem pregătită pentru asta. Nu vă plac televiziunile, nu mergeti; nu vreți întrebări incomode, nu vă expuneți; nu vreți să spuneți adevărul despre una sau alta, atunci ce căutați ca invitați în astfel de emisiuni?

Per total, mi-au placut tinerii aceștia la nebunie. Atmosferă plăcută, energie pozitivă, fete frumoase, creatoare de moda, artiști…mi-a mers la suflet! Vine pauza și venise timpul să plec. Mă ridic și doi băieți vin spre mine…îi știu de undeva…

– Ce faci Ioana? Ce bine ne pare să te revedem!

Hai lasă-mă! Cei mai dragi, mai de încredere, mai simpatici, super profesioniști, calzi și răbdători oameni, cu care lucrasem la emisiunea mea cu 16 ani în urmă, erau acum acolo. Atâta bucurie mi-a făcut această surpriză că mă mir și acum că nu mi-au dat lacrimile. Adolescentul meu cu ochi frumoși care îmi dădea cele mai trăsnet cadre (în ciuda a ceea ce i se spunea din regie!) Mulțumesc, Raducu!!! Și Miki Japonezu…măi, ce oameni buni, ce vremuri! Ce m-am bucurat pentru ei – pentru cât de frumos s-au dezvoltat și pe plan uman și profesional! M-au copleșit amintirile și am mai rămas în emisiune ca să mai stârnesc câteva zâmbete, dar mai mult ca să retrăiesc acele momente din trecut…

Era ultima emisiune la care mai mergeam, după ce trecusem și pe la unele televiziunui cu interviuri mai serioase ca tematică – despre scris și altele.

Urma să plec din România cu sufletul greu că am provocat confuzie cu cărțile mele greu de înțeles și de explicat, și că, poate, ar fi trebuit să las trecutul în trecut. Dar nu puteam! Aveam cititori care mă sprijiniseră și mă încurajaseră să continui să scriu…

Urma să plec, dar viața mea nu este niciodată așa cum o planific.

Va urma…

Ioana