VISUL ROMÂNESC VERSUS COȘMARULUI AMERICAN – 2

VISUL ROMÂNESC VERSUS COȘMARULUI AMERICAN – 2

În timp ce mă pregăteam pentru emisiunea lui Teo, aveam o grămadă de alte lucruri pe cap în Washington.

Într-o zi plină de evenimente, muncă voluntară și alte obligații, am luat 2 decizii tipice mie(adică impulsive, emoționale, irefutabile, ireparabile și fără drept de apel). Obișnuiesc să iau astfel de decizii. Și după mine potopul!.

Una dintre ele a fost să mă retrag dintr-o poziție care devenise insuportabilă deoarece nu voiam să mai lucrez cu oameni care nu se pricepeau la domeniul în care lucram (cu toții o făceam doar pentru a-i ajuta pe alții) și alta să anulez lansarea de carte ce urma să aibă loc în România în 3 săptămâni.

În stilul care mi-e caracteristic, un amestec de influențe americane și românești, iau deciziile singură, dar în cunoștință de cauză și nu ascult îndemnurile de a mă răzgândi. Tsunami Ioana contra elitei din Washington și București.

Soțul, prietenii apropiați, și membrii familiei sunt complet derutați, deznădăjduiți și cam supărați. Îți sabotezi propria lansare de carte? Îți pui în pericol relațiile din Washington? Esti OK?

După lupte seculare pentru ca ambele decizii să-mi fie respectate și pentru a continua după cum îmi dicta sufletul și conștiința, am acceptat că va trebui să suport consecințele nefavorabile ce vor decurge din aceste hotărâri Apoi am așteptat o perioadă ca toată lumea implicată să se obișnuiască cu ideea că eu nu schimb cine sunt decât dacă mă ajută să cresc.

Acestea fiind zise, cu sprijinul soțului meu, am ajuns la București la timp pentru prima apariție TV programată. Nu mai aveam cărți disponibile pentru promovare în afara celor rămase nevândute, sau a celor date înapoi persoanelor care le primiseră fără dedicație (mii de mulțumiri celor care mi-au fost alături).

Ajunsă la București, observ imediat ce frumos e aeroportul și oamenii care lucrează  acolo. Pentru cei care visează să ajungă la New York, vă rog să vă pregătiți sufletește dacă aterizați pe aeroportul LaGuardia. Mic, oribil, murdar, miroase urât, da’ ce contează dacă e în State!

Trec cu inima strânsă pe la punctul de control pașapoarte și dau un „Bună ziua” abia îngăimat de teama să nu fiu întrebată, ca în trecut, ce caut în România, care e scopul și durata vizitei. Dar, nu! Fata de la ghișeu – tânără, frumoasă, amabilă, zâmbitoare, cu ochi verzi (apropos, noua generație de români are ochii verzi!!!), îmi dorește ședere plăcută. La aeroport, Mama și Tata mă întâmpină cu flori, etc…bucurie mare, numai că eu nu mai lansez cărțile!

Mai trec prin câteva aventuri, după care mă întâlnesc cu noua echipă de lucru din România. O plăcere, majoritatea fiind tineri, deschiși și amabili.  Iar Bucureștiul se laudă cu niște mall-uri și restaurante, care lasă Washingtonul în urmă!

Am primul interviu pentru nu stiu ce publicație/emisiune cu o tânără pe care nu o cunosc, dar care este faimoasă. Aștept întrebări dure, priviri piezișe, râsete, ochi dați peste cap și jurnaliști neprofesioniști fiindcă așa mi se spusese fără ca eu să am bunul simț de a mă documenta. Dat fiind că am mai lucrat în televiziune, iar în România nu am mai locuit de 20 de ani, mă aștept la orice poate fi mai rău. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit, iarăși, cu cea din târg. Tânăra din fața mea- răbdatoare și cu un zâmbet plăcut, habar nu are ce am scris, dar pune niște întrebări excelente, formulate cât se poate de clar. Urma să vorbim 5 minute, am rămas vreo 50. Am plecat încântată, după ce am mai stat la povești cu cei de acolo, vorbind și eu câteva ore la rând limba română, la ea acasă.

Alt interviu. Mi se atrage atenția, să nu fac asta sau cealaltă, ce să spun și ce nu, cum să mă îmbrac … eu ascult și trec la treabă. Ajung în nu știu ce locație, unde iar nu știu cu cine vorbesc, dar mă mir cât de mult s-a schimbat limba română, ce plăcuți sunt toți oamenii și cât de bine formulează întrebări de toate felurile. Sunt jurnaliști, așadar își fac meseria. Nu sunt plătiți să protejeze invitații, ci să afle răspunsuri.

Regret că nu cunosc pe nimeni și sunt de departe cea mai în vârstă persoană oriunde mă duc.

Îmi amintesc că într-una dintre călătoriile mele de la București la Washington,  în spiritul aventurii, am luat bilet cu escală în Istanbul, oraș pe care nu îl vizitasem vreodată și nu știam dacă mai sunt încă otomani pe acolo. Îmi cer scuze celor care au citit deja această poveste în cartea mea „Reflecțiile unui blog-trotter”, dar voi repeta pe scurt, întâmplarea de atunci.

Călătoream la clasa fițoasă de business fiindcă eu nu am niciodată destul spațiu, plus că mă apucă scrisul când mă aștept mai puțin și trebuie să am la îndemână laptopul cu notițe, hârtie, etc. Vecinul meu de scaun este turc. Îmi spune că îl cheamă Ali. Eu îi spun că mă numesc Ioana. El râde. Amândoi ne-am păstrat numele de altfel specifice țărilor de proveniență. Îmi zâmbește. Pe mine chiar mă cheamă Ioana și nu am nimic de ascuns că scriu despre absolut tot (aproximativ).

Pe timpul zborului de peste 10 ore vorbesc cu Ali, dar numai ca să îi cer ajutorul pentru tot felul de nimicuri jenante, explicându-i însă cu fermitate că sunt extrem de căsătorită; deci nu flirtez cu el, ci chiar nu sunt în stare să deschid sticla cu apă turcească. Ali îmi răspunde neutru, zâmbind politicos.

– Nicio problemă. Și eu sunt căsătorit și sunt obișnuit cu tradițiile românești fiindcă familia mea deține televiziunea X.

Informație folositoare mie ca o frecție la un picior de lemn înghețat. Evident derutat de lipsa mea de reacție, doar parțial datorată toxinei botulinice, repetă:

– Televiziunea X.

Eu nimic. Apoi:

– Mă bucur. Trebuie să fie foarte cool să ai o televiziune proprie. Și dau să mă reîntorc la citit.

– Nu ai auzit de TELEVIZIUNEA X?

Băi, ăsta e obsedat! Dar unui domn așa plăcut, manierat și amabil nu pot să nu îi răspund la fel.

– Nu, îmi cer iertare, nu am auzit.

– Esti româncă?

– Da.

– Vii de la București?

– Da.

– Și nu ai auzit sau văzut televiziunea X?

– NU, răspund cu exasperare. Locuiesc în Washington. Acolo mă uit la Fox și MSNBC, încerc eu să fac pe glumeața.

– Serios? Tu chiar te duci la Washington?

– Da. Acolo merge avionul asta.

Decolasem din Istanbul și acum zburam direct spre Washington.

– Interesant, eu schimb avionul în Washington, destinația finală fiind New York-ul. Nu am găsit niciun zbor direct. În orice caz, eu vorbesc serios când spun că deținem o televiziune foarte cunoscută în România.

După ce mi-a împrumutat perna lui, mi-a dat o pătură și mi-a mai deschis câteva sticle de apă, ajungem într-un sfârșit la Washington. Ne luăm la revedere fără să schimbăm informații personale, date de contact etc.

Mă duc să îmi ridic kilogramele de bagaje care erau aproape imposibil de cărat, având în vedere că la vremea respectivă eu nu mergeam sală, ci doar studiam pentru examene. Port fustă scurtă și sunt pe tocuri, dar bărbații americani nu ajută femeile la căratul bagajelor, pentru a nu risca să fie acuzați de hărțuire sexuală.

Îl caut pe Ali cu privirea prin tot aeroportul, îl strig și îl rog să îmi ia bagajele realizând că asta e ultima mea șansă să profit de partea bună a culturilor predominant masculine în care curtoazia nu a dispărut. Ali îmi cară bagajele și eu îl mai întreb odată care e denumirea televiziunii lui, ca să anunț și eu alți români.

5 ani mai târziu, subsemnata merge la televiziunea lui Ali din București ca să își promoveze cărțile, inclusiv cea în care scrisese despre el. Ajung acolo și cunosc mulți oameni – optimiști, amabili, diverși, simpatici, dar tare mi-aș dori să dau ochii cu Ali al meu pentru a-mi cere scuze că l-am abuzat. De fapt nu își dăduse numele real, așa că nu ne-am găsit.

După încă o serie de emisiuni pe la diferite televiziuni, îmi vine brusc dorul de casă, de vedetisme și de distracție ca la români. Îl întreb retoric pe soțul meu dacă pot să rămân în țara mea.

Îmi răspunde diplomatic:

– Esti nostalgică. Aici este sufletul tău, dar tu ești americancă. Toți îmi spun că ai căpătat accent, văd bine că te porți altfel decât restul românilor și tu știi asta cel mai bine… stăm cât avem treabă și apoi mergem acasă, la Washington.

Ajung cu întârziere la emisiunea lui Teo Trandafir. Îmi tremură mâinile și genunchii și îmi amintesc cum o urmăresc de când a apărut pentru prima data pe sticlă. Nu puteam să cred cât era de simpatică, dezinvoltă, cultă, cu o frumusețe atipică vremurilor respective și totuși evidentă. Trăsături frumoase, păr des, zâmbet fermecător. Credeam că e mult mai tânăra decât mine, dar suntem cam din aceeași generație.

I-am spus că nu îmi vine să cred că am șansa să o văd în realitate. Vă dați seama că aude asta în fiecare zi, după o carieră de succes de 23 de ani. Măi oameni buni, e fermecătoare. Și viclean de rafinată, inteligentă, cultă, de un profesionalism care aproape m-a făcut să roșesc la gândul că, la un moment dat am fost și eu realizatoare și prezentatoare de televiziune. Îmi era rușine mie de mine. Habar nu am despre ce am vorbit, dar vă spun ceva: ultima dată când am fost la ea în emisiune, realmente am uitat de ce m-am dus. M-am luat la povești cu ea și cu Bursucu’, care e simpatic și respectuos, și nu am vorbit nici de carte, nici de unde să o cumpere oamenii. Eram pur și simplu fascinată de cât de rapidă era în formularea întrebărilor, cum reușea să scoată în evidență ce dorea, cât umor și ușurință lingvistică avea în exprimare și câte întorsături de frază putea să facă. O jonglerie de autoironie, distracție, seriozitate și o abilitate remarcabilă de a folosi atât limba română de pe vremea mea, cât și argoul curent, plus alte inovații lingvistice.

Numele ei va rămâne, cu siguranță, în istoria televiziunii române. Am văzut de curând (adică de când am început a mă documenta), un reportaj despre viața ei. A spus că regretă că nu a plecat sau rămas în Franța, ceva de genul ăsta. Mă bucur că nu a facut-o. Peisajul artistic românesc nu ar mai fi avut același haz.

Va urma…

Ioana