VISUL ROMÂNESC VERSUS COȘMARUL AMERICAN – 1

VISUL ROMÂNESC VERSUS COȘMARUL AMERICAN – 1

Am trăit și am scris despre “Coșmarul american”, dar mulți români m-au întrebat: pe când “Coșmarul românesc?”

Am apreciat, desigur, ironia împletită cu simțul umorului ce se ascundea în spatele acestei întrebari. Și m-am gândit să scriu, nu o carte, ci un răspuns. O altă perspectivă asupra României.

În curând împlinesc 45 de ani. Nu știu cum și de ce am reușit să ajung până la vârsta asta, dar o prefer alternativei, dacă înțelegeți ce vreau să spun! M-am născut în 1973 și am crescut în communism, la fel ca toți cei din generația mea. Pe-atunci, uniforma care mă făcea să arăt ca toată lumea era sursa nefericirii mele. La fel mă simțeam și când mi se spunea cum să gândesc, fără un dram de liber-arbitru, și când trebuia să urmăresc niște reguli ridicole, care, sub o formă sau alta, proslaveau conformismul.

Incă din copilărie, am avut șansa de a descoperi lumea din mai multe perspective, despre care nu sunt încă pregatită să vorbesc.

E drept, norocul mi-a surâs, pentru că m-am născut într-o familie pe care nu am meritat-o, dar care m-a influențat enorm, prin exemplele pe care mi le-a oferit.

Mama și cele 2 surori m-au învățat dragostea pentru limbile străine, care mi-a definit, într-un mod iremediabil, identitatea.

Deși nu mi-am propus niciodată să părăsesc România, cu atât mai puțin familia, dacă mi-ați citit cărțile, știți, probabil, că destinul meu a luat câteva întorsături nebănuite, dar în cele din urmă, asumate.

În România, ca adult, am trăit printre străini, studiind limbi străine, lucrând cu străini, având majoritatea prietenilor straini, ceea ce m-a făcut până la urmă să mă simt străină în propria mea țară. Mă legau de ea doar familia, Părinți, Surori, unchi, mătuși, verișoare, și uneori emisiunile și revistele românești.

După ce am plecat, m-am desprins cu totul de întâmplările de-acasă dintr-un motiv foarte simplu. Nu cred că poți să fii cu ”popoul în două luntrii”. Ori înveți să te adaptezi și devii parte din noua ta țară, cultură, adoptând felul specific de a vorbi, gândi, exprima, comunica ( verbal, non-verbal, moda, machiaj, etc), ori stai cu dorul de țara, uitând de anume te-a determinat să pleci. Motivele diferă : din dragoste, din spirit de aventura- poate din amândouă, din dorința de a caștiga mai mulți bani, de a duce o viață mai bună, lipsită de griji, etc. Desigur, noua realitate va dezvălui, treptat, că nu există viață fără griji, că poți să-ți găsești dragoatea și acasă, că banii vin și pleacă, iar munca te doboară. Până la urmă, fericirea tot dinăuntrul tău trebuie să vină…Nu ai de ales, ori stai pe youtube sau urmărești toate știrile din România, ori tai legătura ombilicală cu țara, păstrând-o vie pe cea de suflet, prin limba maternă și familie.

În cazul meu, care se aseamănă, poate, cu povestea multor români plecați, motivația a fost provocarea și dorința de a mă aventura în propria-mi reinventare. La bază păstrând, desigur, educația și spiritul românesc.

Cu trecerea aniilor, informațiile care mi-au parvenit despre România au devenit contradictorii, în funcție de sursa prin care îmi erau comunicate.

Ideea principală rămânea însă aceeași. Ce n-aș da sa fiu eu, Ioana din Valenii de Munte, acum, în România, cu Mama și Tata, cu Surorile și Cumnații mei, cu verișoarele mele, cu mătușile mele. Ce n-aș da să mănânc salam de Sibiu, să mă plimb prin Cișmigiu, sau să văd un câine vagabond, să mă cert cu cineva pe limba mea sau să îmi pronunțe cineva numele corect IOANA. Cu diftong. Nu Eee-wah -na, nici Ai- wa-na, nici ivana, ii-waa-na….Ce n-aș da pentru un covrig de la Valeni, pentru un triferment, o prună și-o privire pierzișă. Dar, deh, eram cineva în Japonia sau un nimeni cu acte în Washington D.C.

Și totusi…m-aș fi întors în țară? Am încercat, dar am eșuat lamentabil, pentru că nu mai înțelegeam oamenii de aici, iar românii nu întelegeau ce devenisem.  Anii au trecut, și m-am obișnuit să fiu fericită așa. Chiar dacă nu eram implicată direct în comunitățile românești, și nici nu urmăream emisiuni TV, ziare sau reviste din țară, am ajuns scriitoare. Metamorfoza aceasta m-a surprins și pe mine. Am început să primesc multe mesaje frumoase și înduioșătoare de la cititorii din România.

Acum câteva luni, am decis să mă întorc în țară nu doar pentru obișnuitele 10 zile cu familia, în care stăm la povești până la 3 dimineața, ci și cu un scop precis. Dupa o implicare de masa romano-americana, am apărut la TV și am dat interviuri despre cărțile pe care le-am scris. În Romania, în limba română, la noi acasă.

Acasă, românii erau împărțiți în două tabere. Unii susțineau că nu e cazul să mă bag în așa ceva, pentru că nu este stilul meu și pentru că trebuie să ai o anumită prestanță ca să reușești să devii membru al Uniunii Scriitorilor. Alții, insistau să-mi împărtășesc povestea, să dezvălui cum de arăt așa la vârsta mea (La asta nu m-am așteptat, pentru că eu aveam vreo 20 de anișori când am plecat din Romania, și am luat aminte că anii se adaugă chiar și în LIPSĂ!).

Au urmat discuții și negocieri. Atât soțul meu, care este și managerul firmei Ioana Lee (un detaliu de care se ocupă avocații mei, dar despre care eu nu știu prea multe), cât și alte persoane apropiate, toți insistau să merg în România pentru 3 interviuri.

Nu știam ce decizie să iau până când persoana mea de contact, sursa de putere și inspirație din București, îmi spune că sunt invitată la TeoShow, emisiune realizată de Teo Trandafir. Atât mi-a trebuit. Despre celelalte 2 emisiuni nu auzisem nimic : una cu Ravan si Dani și alta la o televiziune, despre care nu știam că există. Erau practic la pachet.

Mi s-a făcut un antrenament premergator. ”NU O SĂ ÎȚI PLACĂ ÎN ROMÂNIA. Nu o să îți placă noile generații, noile emisiuni, oamenii, stilul de viață. Mai gândește-te !”

La ce să mă gândesc? Aveam șansa să o întâlnesc pe Teo în carne și oase, iar eu stăteam pe pe ganduri? Teo este singura ființă de la TV care mă leagă de România.

Coșmarul românesc? ….Sau cum m-am reîndragostit de România și cât de dragi îmi sunt toate….

Va continua.

Ioana