Impotenţa culturală şi alte lecţii pe care nu le-ai învăţat de la mama ta (Partea a doua)

Impotenţa culturală şi alte lecţii pe care nu le-ai învăţat de la mama ta (Partea a doua)

În cartea sa, “Cultură, comunicaţii şi conflicte; studierea relaţiilor interculturale”, dr. Gary R. Weaver, profesor la Universitatea Americană din Washingon D.C., spune: „Nu mai putem rămâne prinşi într-o lume doar a noastră. Fie că este vorba de interacţiunea cu vecinii sau de conducerea afacerilor de peste mare, cunoaşterea relaţiilor interculturale şi abilitatea de a interacţiona cu oameni ai altor culturi este la fel de vitală pentru succesul nostru în lumea modernă, cum este înţelegerea computerelor şi a telecomunicaţiilor moderne. “Băiete, cu tot respectul, trăieşte pe pământ!”

Majoritatea oamenilor n-au idee cărei culturi îi aparţin şi nici nu sunt conştienţi de modul în care sunt definiţi de aceasta. Aş spune chiar că sunt blestemaţi de propriile lor tipare comportamentale şi seturi de reguli. Şi te aştepţi ca ei să creadă că există multe alte persoane acolo, undeva, care au crescut învăţând alte lucruri? Să o luăm încet… şi foarte încet. Şi să dăm exemple opuse utilizării unui jargon mult prea evident. Să începem cu americanii, alegerea cea mai evidentă! ”Amercanii se consideră indivizi diferiţi de alţii, scriu Gary Althen şi Janet Bennette în „Căi americane – Un ghid cultural al Statelor Unite. Locuitorii SUA pot crede că-şi aleg propriile valori şi nu că acestea le sunt impuse de societatea în care s-au născut. Pentru că-şi imaginează că sunt responsabili ca indivizi pentru alegerea valorilor de bază şi a modului lor de viaţă, multor americani nu le plac generalizarile făcute de alţii. “Cei mai mulți americani, şi prin asta înţeleg oamenii născuţi şi aducaţi în Statele Unite, se definesc cu mândrie ca făcând parte din cea mai bună ţară din lume. Și deși mulţi dintre ei nu s-au întâlnit niciodată cu alte culturi, iată că ştiu deja că nu există nimic mai bun pe lume. Este o parte a bazei culturale în care au crescut şi, prin urmare, sunt complet străini de existenţa unei condiţionări sociale predeterminate. Televizorul, ştirile, geografia şi libertăţile personale acordate în SUA, plus faptul că engleza este limba cea mai mult vorbită în lume, precum şi noţiunea mai importantă că atâţia oameni vor să emigreze în State, confirmă ceea ce este în mod general recunoscut: Statele Unite sunt ţara cea mai bună, cea mai uluitoare, dar şi absolut cea mai utopică din lume.

Acum însă aceleaşi reguli se aplică la multe, poate la toate ţările de pe planetă. Mândria naţională este sentimentul cu care se începe şi întotdeauna vor exista motive care să susţină această mândrie. Dar să revenim la americani. După cum am menţionat în scrierile mele anterioare, relaţiile, comunicarea şi cultura sunt interconectate. Şi limba la fel, dar vom ajunge acolo mai târziu. Când ai fost crescut ca să fii cel mai bun şi ştii că ai libertatea de a fi oricine vrei, să faci orice vrei şi ţi s-a acordat şi libertatea de a-ţi urmări fericirea, atunci cred că este absolut natural să ai anumite standarde care definesc în ce relaţie te afli cu cei asemeni ţie. Pur şi simplu asta înseamnă un singur lucru în această ţară: Banii!. Cum comunică americanii şi cum formează relaţii este ceva bazat pe criterii financiare clare. Şi majoritatea americanilor crede că restul lumii funcționează pe aceleaşi principii, dar nu este adevărat. Ce vreau să zic prin asta? Iată un exemplu: când doi americani se întâlnesc, stabilesc o relaţie bazată pe ceea ce fac pentru traiul lor, cu alte cuvinte, pe câţi bani câştigă. Deşi procesul poate avea loc în subconştient, este uşor de observat din afară. De altfel, pentru psihicul american să fii fericit (sau cel puţin să pari fericit) este o obligaţie. Trăieşti în cea mai bună naţiune din lume, eşti cel mai bun, ai libertate, trebuie să fii fericit, nu? Şi ce altceva îți poate induce această stare decât banii? Mai mulţi bani! Asta nu înseamnă însă că americanii nu apreciază şi alte opţiuni. Este o generalizare şi poate am ales un mod simplist de a ajuta la definirea modului în care comunică şi îşi construiesc relaţiile ca un grup de oameni. Mă aflu adesea în poziţia atât de a observa, cât şi de a fi implicată în acest „joc” cultural. Ieri, cineva s-a uitat la mine şi a zis: ”Ştii, aici suntem toţi foarte ocupaţi si de mare de succes!”. Se referea de fapt la toţi oamenii din încăperea respectivă, care aveau bani. ”Eu nu sunt”, am răspuns sec. Şi voiam să zic chiar ceea ce am zis. Nu am bani. S-a uitat nedumerit la mine şi m-a contrazis: ”Ba sigur că ai. Cum altfel?” Și mi-a arătat elegant câteva lucruri la mine care demonstrau clar că eram „ocupată şi aveam succes.” Să zicem doar că am abilitatea de a convinge majoritatea oamenilor că sunt sau foartă bogată sau foarte săracă. Joc adesea astfel de roluri pentru că sunt cel mai important şi mai de încredere cercetător în propriile mele studii antropologice şi socio-psihologice. I-am zis că are dreptate. Persoana respective si-a combinat presupunerea proprie asupra lucrurilor materiale pe care le aveam, cu atiudinea mea ultra-încrezătoare.

Puţin mai înainte totuşi, când eram neatentă, am fost întrebată din ce trăiesc. Dar acum să ne înţelegem: aceasta este cea mai grosolană, de prost gust şi irelevantă întrebare pe care i-o poţi pune unui european sau unui asiatic. Şi nu pot sublinia sufient acest lucru. Firește, sunt şi americană, aşa că m-am aşteptat la întrebare şi am luat-o cum era – un mod politicos, american, de a-şi arăta interesul faţă de mine ca fiinţă umană, precum şi un mod de a stabili ce fel de relaţie putem avea. ”Sunt scriitoare”, i-am zis. ”Zău? Şi despre ce scrii?” ”Despre una-alta, am încercat să-i astâmpăr curiozitatea. Despre diverse lucruri”. Apoi a continuat să-mi pună diverse întrebări care constituiau modul ei de a afla câţi bani câştigam în realitate. După ce am lămurit-o că nu eram o autoare de best-selleruri de la New York Times cu două contracte pentru filme la Hollywood, persoana şi-a pierdut interesul faţă de mine. Nu eram de calibrul ei (cel puţin nu financiar), prin urmare ar fi fost o pierdere de timp pentru noi să ne continuăm relaţia. Aceste cuvinte nu au fost în realitate rostite cu voce tare, dar comunicarea dintre noi a fost foarte clară. Aşa că, în timp ce oamenii se întreabă adesea cum să comunice cu o persoană aparţinând unei alte culturi, mie mi se pare că încearcă de fapt să construiască o casă, pornind cu acoperişul. Nu o poţi face. Trebuie mai întâi să construiești temelia. Şi da, când ajungi la partea cu întâlnirile cu sexul opus, ai vrea să fi citit mai întâi cele spuse mai sus!

Salut și să continuăm cu entuziasm tot așa !

Ioana